Singur – ca noi să nu mai păşim singuri niciodată.
Pătat. Neiubit. Schimnonosit de păcat. Părăsit. Lăsat în voia circumstanţelor. La întâmplare. Fără valoare. Singur.
Toate cele de mai sus reprezinta stări pe care lumea zbuciumată în care trăim încearcă să le inoculeze în fiecare minte, pentru a roade fiecare suflet. Remediul e să închizi ochii, să-ţi pui capul în mâini şi să fugi cu gândul la Cel prea Înalt. Ceva real, mult prea diferit şi cu desăvârşire frumos se găseşte în fiinţa lui Dumnezeu. Dacă fugind spre El te loveşti, în mintea ta, de o imagine a Lui care pare rece, distantă, fugi mai departe. Încă nu L-ai găsit pe El. Dacă nu ştii încotro să o iei, opreşte-te puţin în Ghetsimani. Acolo Îl vei vedea pe Omul Isus Christos, Dumnezeul Atotputernic. În urmă cu câteva ore luase ultima cină cu prietenii Săi. Ultima mâncare care avea să-I întărească trupul pentru chinul care urma să se dezlănţuie. A pornit apoi cu ucenicii în liniştea grădinii Ghetsimani, să se roage. Însă înăuntrul Lui nu era deloc linişte, pentru că “a început să se înspăimânte şi să se mâhneascâ foarte tare”. Le-a mărturisit ucenicilor despre întristarea de moarte care L-a cuprins şi i-a rugat să se roage împreuăa cu El. Oare se îngrozea de durearea care o va simti când va fi torturat, când I se vor bate cuie în mâini şi în picioare şi când va sta atârnat pe cruce? Mai mult ca sigur. Dar mai rău cred că îl dureau trădarea şi singurătatea. Unul din ucenicii, pentru care s-a rugat o noapte întreagă înainte să-I aleagă, l-a vândut. Ceilalţi Îl vor părăsi unul câte unul. Prietenii Lui, pentru care îşi dă viaţa, l-au lăsat singur în ceasul cel mai greu. Au adormit. O durere şi mai puternică care i-a sfâşiat sufletul şi i-a prefăcut sudoarea în lacrimi de sânge a fost sentimentul îndepărtării de Tatăl. Cel fără pată şi fără vină a băut cupa şi s-a încărcat cu toate mizeriile omenirii, făcând ca Tatăl să-şi întoarcă privirea de la El.
Aceasta este imaginea cu care te întâlneşti în Ghetsimani: Dumnezeul Sfânt, încărcat cu povara lumii, stă cu faţa la pământ rugându-se unui cer care pare închis. E singur cu durerea Lui, prietenii Lui dorm iar în faţă îi stă o zi marcată de batjocură, tortură şi cruce.
De ce să te simţi iubit când vezi imaginea asta? Pentru că El nu avea nicio datorie şi nicio nevoie să treacă prin ceea ce a trecut. Dar a avut dorinţa fierbinte de a-Şi răscumpăra o lume căzută pentru a o avea aproape. Bunătatea şi dragostea, care nu poate să nu se dăruiască, l-au făcut să se dea pe Sine pentru ca noi să nu mai fim singuri. Ca să ştim că suntem deplin iubiţi, deplin acceptaţi, deplin împăcaţi.
Ai Lui pe veci.
🙂
si daca a facut deja atata, cum putem sa ne mai indoim ca nu se va ingriji de cele mai marunte lucruri. Suntem asa bogati in aceasta dragoste ce ne-o poarta!