“Eu socotesc că suferinţele de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi” (Romani 8:18)
“Căci întristările nostre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă” (1Corinteni 4:17)
Probabil primul lucru cu care avem de a face atunci când se aduce în discuţie problema suferinţei este perspectiva greşită pe care o avem asupra ei. Când vom privi suferinţa într-o lumină nouă nu o vom mai privi ca un fapt indezirabil şi de netolerat.
1. Acceptarea suferinţei ca parte inerentă a condiţie umane. Eminescu afirmă că “A exista înseamnă a suferi”. Suferinţa e un fapt ce decurge direct din faptul nostru de a fi în lume, iar aici nu există nici excepţii, nici privilegiaţi.
2. Suferinţa este îngăduită de Dumnezeu. Dumnezeu ştie exact rostul suferinţei, şi ştie că prin ea El ne va trasforma tot mai mult în asemănare cu El. Suferinţa poate avea vreun sens doar în măsura în care Dumnezeu îi dă un sens, adică este după voia Lui şi noi înţelegem lucrul acesta, dar chiar dacă nu l-am înţelege imediat noi trebuie să Îl credem pe Dumnezeu pe cuvânt, în promisiunea că El va fi cu noi în orice vreme, dar mai ales în suferinţă “Eu locuiesc în locurile preaînalte şi în sfinţenie, dar sunt cu omul zbrobit şi smerit; ca să înviorez duhurile smerite şi ca să inviorez inimile zdrobite”. Pe de altă parte suferinţa nu este una dintre manifestările mâniei Lui ci este una dintre metodele şi dovezile dragostei Lui pentru noi: “Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte” (Evrei12:6)
3. Prin suferinţa învăţăm ceea ce nu putem învăţa pe altă cale. Un caracter autentic se desărvârşeşte în suferinţă, nu situându-ne într-o zonă periferică faţă de noi înşine. Nu în acest fel vom deveni tot mai mult asemănători acelor oameni pe care Dumnezeu i-a destinat să fim. Suferinţa e menită să ne pună faţă în faţă cu realitatea însăşi, cu sensurile profunde ale vieţii, cu identitatea noastră reală. Noi fără suferinţă nici măcar nu putem şti cine suntem, iar fără durere trăim departe de noi înşine. Prin suferinţă ştim cine suntem în Hristos, identificându-ne cu suferinţele Lui, trăind o realitate profundă pe care a trăit-o Hristos însuşi, un drum pe care a mers neabătut şi răbdător, un drum pe care noi dacă am vrea să fim adevăraţi urmaşi ai Lui nu-l putem eluda.
Drumul care duce spre glorie trece prin suferinţă, aşa că atitudinea faţă de suferinţă nu trebuie să fie de dispreţ, ci de preţuiere. Hristos nu ne va pretinde să trecem pe acolo pe unde El însuşi nu a trecut.
Noi suntem chemaţi, să-l urmăm întocmai. Dacă vom ocoli suferinţa, vom pierde cu siguranţă gloria.
Referința de la al doilea verset nu corespunde .
Antonia Z., iti multumim ca ne-ai vizitat si ai facut aceste comentarii inspirate.
Te mai asteptam. Cu propuneri si participare. Vezi rubrica “About”!
cred ca citatul lui Descartes “Cuget deci exist” ar putea fi inlocuit cu expresia “Sufar deci exist” din cel putin doua motive:
1. suferinta- capacitatea de a suferi ne face mai umani decat capacitatea de a gandi
2. suferinta- modul in care o percepem, o simtim si o traim ne poate face si divini
Umanul si divinul nu se pot intalni decat in contelatia suferintei
Suferinta:
-“nu există nici excepţii, nici privilegiaţi”,
-“poate avea vreun sens doar în măsura în care Dumnezeu îi dă un sens”,
-“ştim cine suntem în Hristos”,
-“Drumul care duce spre glorie trece prin suferinţă”
De acea nu ne plangem nici nu cadem de oboseala ci invatam sa ne bucuram chiar si in necazurile noastre…
Stiu Sergiu ca viata te-a facut devreme un luptator, ca vorbele tale nu sunt vant. Admirabil. Invatam, invatam!
“De la suferinta la GLORIE”
sa nu dramatizam foarte tare situatia :D…pt k nu se poate compara suferintele pe care le avem,cu trairile pe care le avem cu Dumnezeu si mai ales cu viatza viitoare…si daca noi ne tot plangem de suferinte atunci ce zice-ti de cei necrestini,cei care nu au relatia care o avem noi cu Dumnezeu…nu au nici o nadejde…ai au dreptul sa se planga :)…”Bucurati-va totdeauna in Domnul! Iaras zic: Bucurati-va!” (Filip.4:4)
acum realizez! tu si mircea
“suferim pentru simplu fapt ca traim” “suferinta ca parte inerenta a conditiei umane” (“A exista înseamnă a suferi”)
ce fain: “Eu locuiesc în locurile preaînalte şi în sfinţenie, dar sunt cu omul zbrobit şi smerit; ca să înviorez duhurile smerite şi ca să inviorez inimile zdrobite”
imi place ideea: “Suferinţa e menită să ne pună faţă în faţă cu realitatea însăşi, cu sensurile profunde ale vieţii, cu identitatea noastră reală. “