Invingatori ? (viermi sau vulturi)

Am căzut pentru a nu ştiu câta oară. Lipsa de concordanţă dintre ceea ce sunt şi ceea ce aş vrea să fiu mă face să-mi ridic întrebări. Oare de când am început să nu mai cred în posibilitatea trăirii unei vieţi cu răsunet pentru Dumnezeu. Sau poate din totdeauna am ştiut cumva în adâncul meu că viaţa mea nu are să fie niciodată în categoria acelor titani ai credinţei. Realitatea vieţilor lui David, Daniel, Pavel pare atât de departe de realitatea vieţii mele, a unui ‘muritor de rând’. Citesc biografiile diferiţiilor misionari şi deşi sunt convinsă de veridicitatea lor, în capul meu la plasez în sertarul ‘Vieţi demne de admirat’, după care mă întorc înapoi în mlaştina mea. Da, sunt un vierme care se târăşte (nici nu ştiu exact, să fie 3 ani?) la baza unui munte. Copil al lui Dumnezeu? Da, probabil, dar unul amărât, ca mulţi alţii. Am auzit de fraţi ai mei zburând pe înălţimi. Uau! Dar… aşa ceva în cazul meu de mult nu mai îndrăznesc să-mi imaginez. Totuşi, acum nu demult, am reuşit să ajung pe un ciot de stâncă. Am simţit briza aerului şi am îndrăznit să visez …, da …, cred că pentru prima oară. Dar n-a durat mult. Din nou, iată-mă afundată în mâl. Da, e atâta mâl în juru-mi încât simt că am obosit să-l văd, să-l simt. Privesc în jur: alţi viremi, aceeaşi mlaştină. Stând astfel a aparut din nou întrebarea: oare chiar aşa trebuie să fie??

Atunci, în frustrare, agonie, disperare, am srtigat către El: “Cine sunt? Adică văd cine sunt, dar simt că mi-am pierdut identitatea… Arată-mi cine vrei Tu să fiu! Cu siguranţă nu m-ai creat, nu m-ai salvat ca să fiu ceea ce sunt acum. Care e planul Tău pentru mine?”

… “Cum?! Nu se poate…eu? Să zbor pe înălţimi? Dar… sunt un vierme!”

“Eu sunt Creatorul tău, Salvatorul tău, Tatăl tău, Singurul care te iubeşte cu adevărat. Îţi cunosc slăbiciunile. Dar tu nu-Mi cunoşti puterea. Crede în Mine, crede că pot să te transform în ceea ce am pregătit de mai înainte să fi. Tot ce trebuie să faci e să fi dependentă de Mine”.

… Nu înţeleg.

“Te-am salvat ca să fi liberă. Renunţă la orice dependenţă de lume. Atunci vei fi dependentă de Mine şi vei putea zbura pe înalţimi la care nu ai visat niciodată.”

… Tot nu înţeleg…

………

Un copil. Mâinile lui, încleştate, ţin strâns tot felul de obiecte. Sunt multe… foarte multe. De fapt, atât de multe încât nu mai poate face nimic altceva decât să se concentreze să nu scape vreunul din ele. Sunt şi grele. E epuizat. Mai mult, e disperat pentru că în acelaşi timp se scufundă. Ştie că singura lui şansă e să se prindă de tata. El e chiar acolo lângă el şi-l priveşte cu milă. Copilul strigă: “Tată! Vino! Vreau să mă prind de tine! Ştiu că asta e ceea ce tu doreşti ca eu să fac-ceea ce trebuie să fac. Vreau… dar nu pot!” “Lasă totul! Apoi vei putea!” “Dar eu vreau să mă prin de tine” “Da copilul meu. Tocmai de aceea îţi spun: dă drumul la tot. E atâta de simplu: descleştează-ţi mâinile.” În gând, copilul se întreabă neliniştit: “Să dau drumul la toate acestea?! Dar asta nu înseamnă ca voi fi prins automat de tata” “Eliberează-ţi întâi mâinile. Apoi vei putea să te prinzi de mine. Eu însumi te voi scoate, te voi lua în braţe. Dar, mai întâi, trebuie să dai drumul la toate acele lucruri”. În ochii mari ai copilului se citea groaza. Îi erau dragi. Să le lase pe toate să cadă după ce le dusese cu el de atâta vreme?

………

Când mi-a aparut aceasta situaţie în minte în timp ce veneam într-o zi de la şcoală, cel mai ciudat mi s-a părut împotrivirea copilului. Adică de ce nu vroia să înţeleagă că nu se putea prinde de gâtul tatălui său decât dacă avea braţele libere? Nu ştiu tu, dar eu sunt exact acel copil. Când Dumnezeu mi-a spus că drumul spre înălţimi e drumul renunţării, nu mi-a prea plăcut şi nici nu mi s-a părut a fi soluţia. Cum adică? Dependenţa de Dumnezeu mi s-a părut abstractă şi impracticabilă. Noi, ca oameni nu suntem nici pe departe independenţi. Suntem mereu dependenţi de ceva sau de cineva. Uneori, asta însemnă că mereu căutăm aprobarea unora din jur. Alteori, vieţiile noastre sunt coordonate de dorinţa de a fi admiraţi de cei din jur. Poate, mai mult sau mai puţin conştient, trăim pentru succese, popularitate. Acestea nu sunt vorbe în vânt. Eu însămi m-am confruntat cu ele. Nu ştiu de ce depinde fericirea ta, ce-ţi conduce viaţa şi ce cauţi tu prin micile activităţi din care îţi constă o zi. Dar ştiu sigur că Tatăl nostru ne cheamă să renunţăm la toate acestea şi să fim dependenţi de El. Pentru mine, asta înseamnă să-I jertfesc lui ambiţiile mele, planurile, standardul meu, siguranţa în propriile puteri, vanitatea, timpul meu, micii idoli din inimă care fură din admiraţia mea pentru Salvatorul meu. În schimb, încep să adopt o nouă perspectivă: încrederea în ceea ce are El să-mi ofere, lucruri extradordinare în care am dat până acum cu piciorul.

Nu e uşor. Ţineam multe în braţe: le tot adunasem cu anii şi, cu toate că obosisem strângând toată această grămadă de “al meu”, continuam să strâng şi să mă plâng, întrebându-L inconştientă: “ce e în neregulă?” Mi-a fost teama că nu voi avea putere să renunţ la tot ce se leagă de mine, de interese personale, de lumea aceasta. M-am gândit că-mi voi pierde din farmec făcând acest pas. Dar apoi mi-am ridicat privirile către El. Cine e El? Nu e El Dumnezeu care ne iubeşte? Ne-a cerut El vreodata ceva ca să nu fi fost pentru binele nostru? Din acest punct poate nu înţelegem, dar după ce facem acest pas al credinţei vom vedea mult mai desluşit.

Să zbori pe înălţimi… cine nu-şi doreşte asta? Când sunt momente în care mi se pare că sacrificiul e prea mare, mă gândesc la Isus. De unde a avut El atâta putere să sacrifice totul ştiind că o face pentru nişte balsfemitori sau ignoranţi? Şi El a fost om în acele momente supus acelor greutăţi ca şi noi. Puterea I-a fost dată de sus pentru că inima Sa bătea doar pentru voia Tatălui. Cu cât inima noastră e mai împărţită cu atât sacrificiul e mai greu. Până nu dăm drumul la ce ne ţine legaţi de lume nu vom cunoaşte puterea lui Dumnezeu în viaţa noatră şi nici măcar nu ne vom cunoaşte adevărata identitate cu care am fost chemaţi să trăim. Viaţa clădită pe lucruri trecătoare e ca o corabie în mijlocul furtunii, fără stabilitate, fără putere, fără răsunet. Dar omul a cărui viaţă e ancorată şi zidită în Dumnezeu e liber, independent de circumstanţe, imun la atacurile celui rău şi alimentat cu pace, bucurie, putere de Însuşi Dumnezeu.

 

Căile Domnului nu sunt lipsite de dificultăţi, dar sunt lipsite de regrete!

Ada V