Priveam din nou soarele. Era dimineaţă…
În “catedrala de verdeaţă a lui Dumnezeu” iarba era încă umedă şi vântul râcoros.
Stăteam pe aceeaşi piatră ca anul trecut… Priveam cerul…iar râul îmi cânta veşnicul cântec…
Ce îmi puteam dori mai mult?
Am închis ochii pentru câtva timp, şi am lăsat gândul meu să zboare liber.
Am respirat adânc – aerul era atât de proaspăt şi răcoros…
După atâtea zile de ploaie, în sfârşit soarele ne zâmbea din nou.
Îi cântam, îi spuneam că azi sunt a Lui – şi da, cântecul e mai frumos când e soare.
Mi-am luat rămas bun de la acel loc pentru încă un an, stăpânindu-mi lacrimile. Dar nu, nu încă – era prea devreme pentru lacrimi. Aşa că m-am întors la cotrul meu mic, de care urma să îmi fie dor.
A urmat cea mai frumoasă zi – o zi plină de întâmplări ciudate..şi frumoase.
Şi a urmat progamul “de seară”: programul pe care l-am aşteptat toată tabăra. Am crezut că nu va mai veni, dar… de data asta El a lăsat ce e mai bun la sfârşit.
Şi deja cântam pentru ultima oară în jurul focului – priveam pentru ultima oară cerul de acolo şi mă gândeam cu tristeţe că îmi va fi dor de tot ce înseamnă tabăra…
Am spus la revedere acelui foc mare şi fascinant, şi cerului care doar de pe “muntele sfânt” îl vezi aşa înstelat, şi am intrat în cort, aşteptând următoarea tabără…
Dar mai presus de tabără, mai presus de acea zi minunată, mai presus de vacanţă şi mai presus de orice ai fost Tu…
Şi vei rămâne Tu – acelaşi Dumnezeu minunat!
Leave a comment