Speranţa vie
Am aşteptat până în ultimul moment să scriu acest eseu, pe motiv că nu ştiam ce să scriu. Am realizat apoi cât de ingrată e atitudinea mea faţă de Dumnezeu, care, printre multele Sale făgăduinţe a pus-o şi pe cea a unei “speranţe vii, a unei moşteniri nestricăcioase şi neîntinate şi care nu se poate veşteji”, aceasta indiferent de forţa circumstanţelor.
În limbajul nostru, atunci când discutăm despre “speranţă”, noi discutăm despre o dorinţă sau o năzuinţă pe care o avem cu privire la ceea ce am dori să se întâmple în viitor, dar de care nu suntem siguri că se va întâmpla.
Nu în felul acesta este folosit termenul “speranţă” în Noul Testament. În Noul Testament “speranţa” se referă la credinţa, încrederea sau certitudinea pe care poporul lui Dumnezeu o are cu privire la împlinirea viitoare a promisiunilor lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ne-ar vorbi din ceruri şi ne-ar spune dinainte care va fi rezultatul vieţii noastre sau al rugăciunilor noastre în mod normal nu am folosi cuvântul “speranţă”. Nu am vorbi despre speranţă. Am vorbi mai degrabă despre cunoaştere, despre certitudine, despre siguranţă. Nădejdea la care ne cheamă Dumnezeu are scopul de a ne ţine fermi în aşteptarea împlinirii unei promisiuni sau a deznodământului unei situaţii tensionate, fără a fi purtaţi şi izbiţi în toate părtile. Primii creştini şi-au găsit tăria şi mângâierea, nu în lucrurile acestei lumi, ci în promisiunile lui Dumnezeu că El are un viitor asigurat pentru poporul Său şi o comoară pe care le-a pregătit-o în cer.
Am auzit într-o predică despre Petru, cel care era cunoscut drept “apostolul speranţei”, este cel căruia Isus i-a dat un nume nou. A fost numit “stânca”. S-a evidenţiat ca unul dintre cei mai mari lideri ai Bisericii Creştine. De fapt, în zilele de începul ale Bisericii, Petru a fost conducător al Bisericii în Ierusalim iar apoi, ne spune tradiţia, că a plecat la Roma unde a fost executat din porunca împaratului Nero. Petru nu a scris nici o evanghelie, însă cercetarea istorică susţine, cu cea mai mare probabilitate că evanghelia după Marcu reflectă învăţătura şi îndrumările lui Petru şi că Marcu a slujit, mai mult sau mai puţin, ca un fel de secretar al lui Petru, a cărui autoritate apostolică se află în spatele acestei Evanghelii. Numele de “apostol al nădejdii”, i-a fost dat din pricina uneia dintre epistolele sale, anume prima epistolă. Se presupune că Petru a scris această epistolă în anii 60, într-o perioadă când persecuţia era în plină desfăşurare iar credincioşii de pe întregul cuprins al Imperiului Roman erau supuşi la tot felul de privaţiuni şi suferinţe. Probabil că motivul pentru care Petru s-a pus să scrie această epistolă a fost acela că dorea să aducă mângâiere, întărire şi alinare creştinilor care erau confruntaţi cu atât de multe suferinţe. După ce transmite salutările cuvenite, în versetul 3 din acest prim capitol scrie următoarele cuvinte:
“Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi, la o nădejde vie, la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi.”
Creştinii sunt priviţi sau descrişi în această epistolă ca unii care au fost născuţi din nou. Vorbeşte despre harul lui Dumnezeu prin care oamenii, prin puterea Duhului Sfânt, au fost treziţi la viaţă spirituală. Au fost renăscuţi sau, pentru a folosi limbajul lui Petru, au fost născuţi din nou, oare la ce? Am fost născuţi din nou la ceea ce Petru numeşte aici “o speranţă vie”.
Moştenirea este una nestricăcioasă şi care nu poate pieri, nu se poate veşteji, nu poate fi mâncată de molii şi nu rugineşte, nu poate fi furată de hoţi şi nimic nu poate atenta la ea sau nu poate s-o distrugă. Ce contrast între această comoară şi cea pe care o adunăm în această lume!
Astfel, ceea ce ne spune Petru nouă, este să ne concentrăm privirea, să ne concentrăm inima, să ne concentrăm speranţa, nu pe încercările, pe suferinţele şi pe chinurile din lumea aceasta, deoarece în lume vom avea necazuri, aşa cum a spus Domnul Isus: “Lumea M-a urât; şi pe voi vă va urî. Eu a trebuit să sufăr; şi voi va trebui să suferiţi”, dar suntem paziţi de puterea lui Dumnezeu şi asta trebuie să ne dea speranţă.
Leave a comment