Articolul ăsta îl scriu împreună cu mama pentru că mă rog cu ea seara de obicei şi cele mai fericite momente din viaţa noastră au fost defapt acolo în bucătărie unde ne rugăm după ce toată activitatea de peste zi încetează.
Sunt multe rugăciuni ascultate, multe, cine le mai ştie numărul? Numai Domnul, slavă Lui! Sunt prea multe ca să le pot povesti dar îmi amintesc în mod deosebit de un răspuns aşa, instantaneu. Pe mama o durea cumplit spatele – coloana cervicală – deja de o bucată bună de vreme (ceva mai bine de o lună) şi avea o usturime cumplită pe care o simţea ca pe o monedă (de vreo 3 cm diametru) care o ardea rău de tot.
Păi sigur ne-am rugat şi-n celelalte seri dar acuma, aşa ciudat, în timp ce ne rugam, mi-a venit un gând “De ce nu faceţi ca-n Biblie? De ce nu-ţi pui mâna peste ea?” M-am împotrivit prima data gândului, apoi mi-am zis “Păi, chiar, de ce nu facem aşa ca-n Biblie?” Şi m-am dus lângă mama şi am pus mâna pe spate acolo unde o durea. Ne-am rugat – timp în care am avut o vedenie cu lumină (har) şi cu Domnul Isus Hristos – şi apoi mi-am luat mâna.
Nu mă aşteptam prea mult la ceva instantaneu aşa că nici n-am “riscat” să o întreb pe mama “Te mai doare?”
Mi-a zis că nu o mai doare deloc. Am amuţit amândouă. Mă gândeam, ce uşor a fost! Păi oricum n-am făcut nimic decât să mă rog! Am savurat aşa în tăcere momentele alea… cam neîncrezătoare, cu gând să aşteptăm mai mult timp să vedem dacă nu cumva este doar ceva de moment. Dar de atunci a trecut deja cam o jumătate de an şi Slavă Domnului nu a mai durut-o deloc!
Pe mama o durea şi mâna şi în cealaltă seară ne-am rugat şi pentru mână dar de data asta nu a fost un răspuns instantaneu, dar oricum după vreo o săptămână şi-a putut ridica liniştită mâna, nu o mai durea şi nu mai trebuia s-o ţină cu mâna dreapta. Nici până azi nu o mai doare deloc.
Încă o dată spun, cele mai frumoase momente din viaţă le-am petrecut acolo, în rugăciune; nimic nu se compară cu bucuria Domnului! Slavă Lui!
ce fain 🙂
Claudia
Ma gandeam sa raspund pe rand fiecaruia care a scris in nr 12. respir. Dar am sarit peste rand ca sa-ti raspund tie. Sunt nerabdator sa-mi spun si eu unul (nu singurul) din raspunsurile miraculoase (ca si cum ar putea fi altfel) ale lui Dumnezeu la rugaciunile mele si ale celor din familia mea.
Deci:
Punctul intunecat al copilariei si adolescentei mele a fost suferinta continua a mamei, de dureri de stomac, ce deveneau insuportabile,. Cunosteam toate ierburile care-i mai alinau cate putin suferinta, ea a fost la medici renumiti pe atunci (ca cel din Simleul Silvaniei), in statiuni speciale dar nimic nu a putut indeparta acest nor.
Nu am fost niciodata un cautator cu orice pret a miraculosului, dimpotriva, am avut o susceptibilitate aici, deranjandu-ma orice agresivitate a cererii adresate lui Dumnezeu. M-am bazat intotdeauna pe mila Lui si pe faptul ca nu se schimba si asta cred, m-a facut sa vad mereu mana lui atotputernica.
Continuind cele incepute, aceste crize ale mamei mele au continuat pana cand implinisem 22 de ani. Era o seara de Craciun, maicamea pregatise totul, impreuna cu frati mei, invitati fiind la o biserica din satul vecin unde si urma sa ramanem, eram deja pregatiti si noi de plecare. Durerile ei insa se declansasera atat de crunt incat credea ca i se apropie sfarsitul. Nu am mai plecat si priveam neputinciosi cu toti contorsionarile ei de durere.
La un moment dat, tatal meu, cu ochi in lacrimi, si-a adus aminte de mila Domnului Isus. Ne-a rugat apoi pe toti sa cadem in fata Domnului si sa-i imploram mila. Si am facut-o. Durerile ei au incetat chiar atunci, apoi … “s-a ridicat sa ne slujeasca”. In zilele urmatoare a inceput sa manance mancaruri pe care nu le mai mancase din copilaria ei. A ramas pana azi, inegalabila in intelepciune si frumusete.
De ce a ingaduit Dumnezeu atatea ani de suferinta? De ce a raspuns atat de tarziu? Ne iubea fara doar si poate. Voia cred, sa ne dea lucruri de prêt. A intarziat ca sa ii vedem deslusit puterea. Cate nu ne invata prin modul Lui de a raspunde? Luam noi oare aminte?