‘O zi grea…plină de aşteptări, dezamăgiri, regrete, greşeli. Obosită se duce la culcare. Nu reuşeşte sǎ vorbească cu acea Persoană care acum pare atât de îndepărtată, nici nu prea îşi dă interesul. Se întreabă dacă Dumnezeu e chiar aşa de bun cum spune Biblia. Pentru un moment tolul se opreşte. Deschide ochii … e dimineaţǎ. Durerea o cuprinde din nou. De ce nu a uitat? De ce primul ei gând este acesta? Se uitǎ în jur… durerea creşte. În minte îi apar ei… oameni foarte dragi. E frustratǎ… nu ştie cum să le vorbească… nu are curajul pentru că îi pasă mai mult de ea, contează mai mult ca ei să nu o judece. Zilele trec şi ea tot nu face nimica. Îşi vede neputinţa, egoismul, însă e prea prinsă în acest cerc. E plină de regrete şi nu are puterea să treacă peste. În mândria ei se încrede în propriile puteri, deşi teoretic ea afirmă că se încrede în El. Nu meditează însă prea mult la acestea, nu îşi face timp să se roage suficient, are multe de făcut, lucruri «importante». Tot aşa mai trece o zi, mai trec două … din când în când se mai umple de speranţă, însă pentru puţin timp. Se mai ridică la suprafaţă dar repetă acea veche greşeală. Crede că va putea continua singură. Cade din nou. E confuză… în una din rugăciunile ei Îl întreabă: ’Doamne, cât mǎ iubeşti Tu de mult?’. Nu mai înţelege. Aşteaptǎ rǎspunsul. Ceea ce a urmat a pus-o pe gânduri… Dumnezeu i-a mărit suferinţa… Cum? Acesta este răspunsul? Însă El îi arată că nu a lăsat-o singură : «Da, El nu va îngădui să ţi se clatine piciorul; Cel ce te păzeşte nu va dormita. Psalmul 121 :3». Acum când totul în jurul ei e ruină, se încrede în El. Şi da, dacă credinţa ei ar fi fost mare nu ar fi trebuit să o mire faptul că Dumnezeu a umplut-o de pace, bucurie, dragoste, că a şters gândirea lumească din mintea ei, că a corectat imaginea eronată pe care o avea cu privire la El. Dumnezeu, în imensa Lui dragoste a adus-o pe calea Sa. Acum ştie cǎ stǎ în picioare doar cu ajutorul Lui, va continua prin puterea Lui, iar dacǎ va mai cǎdea, El îi va fi alǎturi (« nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare.» Isaia 41:10), ştie că prin El va fi o lumină, ştie că El o va schimbaJ. « Îndrăzneala, pe care o avem la El, este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă.» (1 Ioan 4 :14)‘
C.S.Lewis afirma: “Numesc aceasta umilitate Divinǎ, fiindcǎ e jalnic lucru sǎ pleci steagul înaintea lui Dumnezeu atunci când nava se scufundă; să vii la El ca la un ultim refugiu, să-I sacrifici «avutul tău» când nu mai merită păstrat. Dacă ar fi mândru, Dumnezeu ne-ar accepta cu greu sacrificiul făcut în acest mod; dar El nu e mândru […]. Pentru Dumnezeu nu este câtuşi de puţin măgulitor că Îl alegem pe El ca alternativă de Infern: şi totuşi El acceptă acest lucru. Iluzia făpturii că îşi este suficientă sieşi trebuie, pentru binele făpturii, risipită; şi prin nenorocire sau teama de nenorocire de pământ, prin teama primită de focurile veşnice, Dumnezeu o risipeşte. “
Dumnezeu a permis şi va mai permite suferinţa în vieţile noastre pe acest pământ, nu pentru că I-ar face plăcere să ne vadă chinuiţi ci tocmai pentru că ne iubeşte.
“Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. “ (1 Ioan 3:1)
“Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului, şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.” “Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? Dar dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii“. (Evrei 12: 5; 8)
Suferinţa mai poate fi chiar răspunsul rugăciunilor noastre, atunci când de exemplu îi cerem lui Dumnezeu sǎ ne facǎ mai buni, sǎ ne scape de mândrie, sǎ fim mai înţelegători, să nu mai fim indiferenţi.
Fie cǎ suntem fericiţi, fie cǎ trecem prin suferinţǎ, sǎ nu uitǎm cǎ: “toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. “ (Romani 8:28)
“Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia?
După cum este scris: “Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.” Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.“ (Romani 8 :35-39)
scuze, am gresit versetul,e 1 Ioan 5:14
foarte fain ceea ce ai scris 🙂 really touching 😀
uau 🙂
articolul tau vindeca 🙂
si hraneste! imi plac foarte mult versetele