Mi-e frică să scriu. Poate că ceea ce scriu nu este altceva decât o zgârietură pe un perete muced, într-o încăpere fără lumină, fără geamuri, fără uşi, fără tavan, doar patru pereţi înălţaţi la infinit sub un cer negru şi ascuns de privirile profane, un robot care scrie amintirile creatorului său pe singurul material la îndemână, ca acesta (creatorul), regăsindu-le, să îşi recunoască creaţia. Sau poate sunt un demiurg, un Proxy[1], un creator de lumi prin însuşi scriitura mea, un creator nemilos, care dă viaţă şi ia viaţa după plăcerea lui, după cum îi sună lui bine, după instinct, după chef, ignorând cu desăvârşire viaţa ce a insuflat-o prin “Logos” în universurile lui.
Mi-e frică pentru că nu ştiu în ce măsură ceea ce scriu se răsfrânge asupra propriei mele vieţi, asupra universului meu, asupra celorlalţi… Acum totul gravitează cu o viteză incredibilă în interiorul încins al creierului meu ca şi nucleul pământului. O mişcare circulară pe trei elipse în jurul unui nucleu central. O puzderie de atomi ce ameţesc, ce pun în mişcare două mâini care scriu, care se crează, care definesc fiinţa din care aparţin, de care sunt legate. O bucată de materie, ceva mai complexă ca o bucată de pământ.
“La început a fost Cuvântul…” Oare acesta, al câtelea început este? Oare contează? Oricum sfârşitul va fi tot în Cuvânt. Cartea deschisă din faţa unui Dumnezeu magestic, strălucitor, ORBITOR, un Dumnezeu al creaţiei sale, exclus, definit, impus, cerut, renegat, tânjit, scuipat, înjurat, blestemat, adorat până la extaz… acea carte va fi sfârşitul, şapte peceţi, o listă cu cei mântuiţi, listă scrisă de Dumnezeu cu mâna noastră.
Mi-e frică de atotputernicul “Să fie…”.
[1] Proxy face referire la un creator de lumi din animeul Ergo Proxy.
“Mi-e frica sa scriu” – sunt convins de riscurile pe care le-ai aratat ca le presupune asta (pe langa ca-ti poti pierde calitatea de filozof). Devenim responsabili pe vecie pentru fiecare gest.
Dar mi-e de asemenea frica sa tac. Prea seamana cu nefiinta. Dumnezeu insusi nu a tacut. Nici macar in dreptul nostru. Un mijloc simplu de a iesi din dilema este sa vobim “cuvintele Domnului”. Asta nu inseamna ca ne transformam intr-un automat de predicare. Sa vorbesti “cuvintele Domnului” inseamna mai mult decat trucuri homiletice.
In ultima vreme am fost la o inmormantare ortodoxa si una catolica. In cadrul acestor slujbe era repetata (pe melodie) expresia “Cuvintele Lui” intr-un mod care arata pretuirea pt ce ne-a spus Dumnezeu. Am fost impresionat profund chiar daca stiu ca tocmai acest lucru lipseste acolo. Mie mi-e frica ca nu cumva si noi sa urmam aceeas directie (a lipsei de pretuire) dar prin sofisticarea relatiei noastre cu Cuvantul simplu al lui Dumnezeu.