Înviere
Ploua cu gri, ploua cu nori,
O stea era cuprinsă de fiori.
Cu lacrimi surde în ecou,
În boltă-o voce de erou,
Striga : Tăcere!
Cu zvârcoliri ţesute-n plumb,
Cu barba-nfiptă în pământ,
Cu ochi plecaţi şi graiul strâmb,
În tonuri seci, ce nu străpung,
Erau dureri.
Cutremurat până-n străfund,
Plutea subtil amarul gând,
Demonic miez, aripi de ger,
Cu chip albastru de înger,
Îl ispitea.
O umbră plină de lumini,
Era căzută între suspini.
Ploua gemând, ofta plouând,
Cu lacrimi roşii lunecând,
De trandafiri.
Răsunet surd,de luptă, strâns,
Se-ngână aprig în ascuns.
Pălea o stea între doi sori,
Murea o rază-n mii culori,
Şi rătăcea.
S-a ridicat lucind din morţi,
Un fir de crin, împodobit cu creţi
De fulgi de stea, muguri de tei,
Era lumină printre ei,
De învieri.
Nimic nu mă uimeşte mai mult, decât să văd tresărirea unui gând, ce spune despre Domnul, în formă artistică.
Este un fenomen atât de rar intre noi. Oare de ce?
Voi încerca un răspuns, în zilele ce vin, poate mai încearcă şi alţii.
Până atunci o felicit pe Lucia Călăuz, pentru această apariţie din Săptămâna Patimilor, pentru forţa pe care a dat-o imaginilor ce descriu suferinţa, pentru metaforele inedite, frumoase, controversante; “o umbră plină de lumini” din mijlocul cărora, totuşi, izbucneşte stralucitor Învierea.
Este a doua poezie pe care i-o citesc aici, în “Respir” şi a doua încântare.
L V.
[…] Înviere […]