– Mi-am zis în sinea mea – să sper?? Ok. Sper. Dar ce să sper? Sper să … sper să termin facultatea, cu bine. În urma ei să am o carieră reuşită. Sper să am o nevastă, şi vreo doi-trei copii, sper să fie sănătoşi şi Domnul să fie cu noi, să ne treacă, dacă îngduieşte, cu bine prin viaţă. Cu bine? Doar atât speri??– mi-am zis din nou – păi ăsta e cursul normal al vieţii, toată lumea trudeşte din zori până … până târziu, mult prea târziu. În urmă, toată lumea are o familie, o nevastă care stă plictisită, cu prosopul de bucătărie în braţe, şi câtiva copii, mai nou doar unul, pentru că nu este timp de mai mulţi, dar oricum ei dorm când tatăl ajunge acasă…viaţa de familie se consumă în vreo 7 ore, de duminica dupămiază până înspre seară. Să sper? Doar atât? Cu bine? Ca toţi ceilalţi? Monotonie?
Acum că v-aţi familiarizat cu semnul întrebării, haideţi să analizăm puţin, să vedem dacă chiar avem ce să sperăm, sau viaţa asta îi clădită pe o temelie şubredă, cu elemente legate doar prin semne de întrebări.
“Domnul să-ţi fie desfătarea şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima.”
“Ne aducem aminte de peştii pe care-i mâncam în Egipt şi care nu ne costau nimic, de castraveţi, de pepeni, de praz, de ceapă şi de usturoi.” Ce să zic? Frumoase amintiri! Când Domnul a promis poporului din faţa lui Moise că are să îi ducă într-o ţară unde curge lapte şi miere, pentru că i-a fost milă de ei, şi i-a iubit mai mult decât s-au iubit ei înşişi, ei nu au putut face altceva decât să cârtească… şi cu adevărat noi chiar nu avem dreptul să-i acuzăm, pentru că facem exact ca ei! Ne mulţumim cu o viaţă ca oricare alta, ca a vecinului, ne amintim ce frumos era să măturăm împreună gunoiul din viaţa celorlalţi, ce mulţumiţi eram cu televizorul nostru color, şi ce comfortabil era să faci un scurt rezumat critic asupra slujbei de duminică seara, în patul cel loial şi cu adevărat un prieten de nădejde. Îmi pare rău că trebuie să fiu critic, dar ştiu că Domnul vrea să tragă semnalul de alarmă, să scuture praful de pe noi, de aceea încerc să vă îndemn să ridicaţi standardele… fii ambiţios, optimist, pune mâna şi ridică-te, pentru că nu eşti singur, trebuie doar să vrei, să speri! Domnul e gata să te ridice, să te pună pe stânca pe care nu o poţi ajunge, căci e prea înaltă pentru tine, dar trebuie să vrei, să speri! Iosua şi Caleb, deşi făceau parte din acelaşi popor menţionat mai sus, au avut încredere în Domnul, au sperat, chiar dacă ţara promisă era o ţintă greu de atins, după cum cele 12 iscoade o descriu: “Ţara pe care am străbătut-o, ca să o iscodim, este o ţară care mănâncă pe locuitorii ei; toţi aceia pe care i-am văzut acolo sunt oameni de statură înaltă. Apoi am văzut în ea pe uriaşi, pe copiii lui Anac, care se trag din neamul uriaşilor: înaintea noastră şi faţă de ei parcă eram nişte lăcuste”, însă ei ştiau că pentru Dumnezeu nu e nimic prea greu, şi dacă El promite ceva copiiilor Săi, El este credincios şi drept şi ceea ce începe duce la bun sfârsit, cu multă dragoste. În ciuda condiţiilor grele în care se aflau, ei au vorbit astfel înaintea poporului: ”Ţara pe care am străbătut-o noi ca s-o iscodim, este o ţară foarte bună, minunată. Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în ţara aceasta şi ne-o va da: este o ţară în care curge lapte şi miere.”
Iată, Domnul are pentru noi planuri extraordinare. Tu dar, depune tot efortul ca să stai împotriva curentului, încearcă să nu te mulţumeşti cu murăturile lumii acesteia, ieşi din tabloul ei, pentru că Dumnezeu a desenat demult un cadru mult mai potrivit pentru tine, în care culorile calde se asortează mai bine cu hainele tale, la care, dacă mă uit mai bine, seamănă cu cele ale unui fiu de Împărat.
Acum e timpul să crezi în ceea ce ni se vestise, acolo unde e El, vom fi şi noi! E timpul să ai speranţă!
Leave a comment